Aventurile lui Bubu și Phoenix

 Episodul 2: Podul care cântă și vulpea hoțomană

Vântul nopții se strecura printre copacii cu frunze argintii, făcând pădurea să foșnească de parcă ar fi șoptit ceva numai pentru cei care știau să asculte.

În fața lor, cărarea de pietre luminoase ducea drept spre dealul pe care se ridica cetatea de cristal întunecat.

Bubu mergea puțin în urma lui Phoenix, cu coada umflată și ochii mari.

Încă nu-și revenise complet după revelația că prietenul lui, colegul lui de somn, partenerul lui de supraveghere a bolului cu mâncare… era, aparent, Păzitorul Flăcării dintre Lumi.

Bubu îl privi lung.

Phoenix simți privirea, dar continuă să meargă înainte.

— Mrrr… bombăni Bubu, ceea ce însemna clar:

„Și eu când aveai de gând să-mi spui că ești, de fapt, o legendă?”

Phoenix se opri, se întoarse puțin spre el și clipi lent.

Acel clipit calm, elegant și enervant de liniștit.

Bubu își îngustă ochii.

— Miau.

(„Aha. Deci nici acum nu explici.”)

Domnul Scai-Moț tropăia grăbit în fața lor, fluturându-și aripile de molie.

— Nu avem timp pentru conflicte emoționale feline! Trebuie să ajungem la Podul Cântător înainte să se trezească paznicii apei!

Bubu îngheță.

— MIAU?

— Da, da, spuse ariciul, de parcă era ceva absolut normal.

— Sunt pești cu dinți și foarte puțină răbdare.

Bubu se opri pe loc.

Phoenix continuă să meargă.

Bubu îl urmă imediat.

Nu pentru că ar fi fost curajos, desigur.

Ci pentru că nu exista nicio șansă să rămână singur într-o pădure unde și peștii aveau probleme de personalitate.

Podul Cântător

După câteva minute, copacii se răriră și în fața lor se deschise o vale argintie.

Prin mijlocul ei curgea un râu negru, neted ca sticla, în care se reflectau cele două luni ale tărâmului.

Peste apă se arcuia un pod lung, subțire, făcut din lemn alb sidefat.

Doar că podul… cânta.

Nu tare.

Nu clar.

Ci ca un murmur de voci, ca și cum scândurile ar fi șoptit povești, amintiri și secrete uitate.

Bubu se lipi instant de Phoenix.

— Mrrp.

Phoenix își mișcă ușor urechea, dar nu se dădu la o parte.

Domnul Scai-Moț își drese glasul.

— Trebuie să traversăm fără să spunem niciun secret adevărat cu voce tare.

Bubu se uită la el șocat.

— Miau?!

— Podul încearcă să scoată din tine ce ascunzi, explică ariciul.

— Dacă îi răspunzi… te ține aici.

Bubu se uită la pod.

Podul se uită la Bubu.

Sau cel puțin așa i s-a părut.

— Nu-mi place, murmură el pisicește.

Phoenix păși primul pe pod.

Scândura de sub lăbuța lui scoase un sunet limpede, aproape muzical.

Apoi o voce blândă se auzi din lemn:

— De ce porți focul dacă nu vrei să arzi?

Phoenix se opri.

Bubu îl privi.

Pentru o clipă, ochii lui Phoenix se întunecară puțin.

Dar nu răspunse.

Doar continuă să meargă.

Bubu înghiți în sec.

Apoi păși și el pe pod.

Imediat, o voce veselă și enervant de curioasă îi șopti sub lăbuțe:

— Ce ți-e cel mai frică să pierzi?

Bubu înțepeni.

Urechile i se lăsară puțin.

Nu răspunse.

Dar pentru o clipă, în mintea lui apăru imaginea de acasă.

Pătura lor.

Lumina caldă din living.

Vocea ei.

Siguranța.

Phoenix întoarse capul puțin spre el.

Doar puțin.

Și continuă înainte.

Bubu inspiră adânc și-l urmă.

Hoțomana cu ochi de miere

Erau la jumătatea podului când ceva roșcat fulgeră prin fața lor.

— Țac!

Lănțișorul mic cu busolă fermecată, pe care domnul Scai-Moț îl purta la gât, dispăru.

— HOȚIE! strigă ariciul, rotindu-se haotic.

— BUSOLA DE STEA! A FURAT-O! A FURAT-O!

Pe balustrada podului stătea acum o vulpe suplă, aurie-roșcată, cu coada pufoasă și ochi de culoarea mierii.

În colțul gurii îi atârna exact lănțișorul dispărut.

— Vai, vai, vai… spuse ea cu o voce melodioasă.

— Cât de dramatic poate fi un arici cu vestă.

Bubu își arcuie spatele.

Phoenix se opri complet.

Vulpea îi studie cu un zâmbet obraznic.

— Așadar, legenda e adevărată, murmură ea.

— Păzitorul s-a întors. Și și-a adus… hm…

Îl privi pe Bubu.

— …norocelul pufos.

Bubu se simți profund ofensat.

— MIAU!

— O, scuzați-mă, zise vulpea teatral.

— „Norocelul pufos și foarte rotunjor de curaj”.

Bubu scoase un sunet de indignare atât de sincer încât până și podul păru să vibreze amuzat.

Phoenix făcu un pas înainte.

Vulpea ridică o sprânceană.

— Ah-ah. Dacă mai faci un pas, sar.

Phoenix se opri.

Domnul Scai-Moț tremura de nervi.

— Lira! dă-mi busola imediat!

Așa deci. O chema Lira.

Vulpea zâmbi și răsuci lănțișorul pe lăbuță.

— Poate.

— Poate?! izbucni ariciul.

— Da, poate, zise ea.

— V-o dau înapoi dacă-mi spuneți unde mergeți.

Phoenix rămase tăcut.

Dar Bubu observă ceva.

Felul în care Lira îl privea pe Phoenix.

Nu cu frică.

Nu cu ură.

Ci… cu ceva mai complicat.

Ca și cum îl cunoștea deja.

Și ca și cum n-ar fi fost sigură dacă vrea să-l ajute sau să-l încurce.

Primul semn al magiei lui Bubu

Lira făcu un pas înapoi pe balustradă.

Busola atârna încă de colțul gurii ei.

— Ultima ofertă, spuse ea.

— Vorbiți… sau—

Nu mai apucă să termine.

Pentru că exact atunci, Bubu simți ceva ciudat în piept.

O furnicătură.

O căldură moale, aurie.

Și, fără să înțeleagă ce face, își ridică lăbuța spre vulpe.

— Mrrr…!

Din vârful lăbuței lui izbucni o sclipire aurie, mică dar intensă, ca o stea care s-ar fi născut dintr-un tors.

Lumina se încolăci prin aer și atinse busola.

Puf!

Lănțișorul dispăru din gura Lirei și apăru direct… în jurul gâtului lui Scai-Moț.

Liniște.

Toți încremeniră.

Inclusiv Bubu.

Se uită la propria lăbuță.

Apoi la busolă.

Apoi la Phoenix.

— …miau?

Phoenix clipi lent, dar de data asta… cu o urmă clară de surpriză.

Domnul Scai-Moț aproape leșină de emoție.

— O, stelele mele cusute! șopti el.

— Magia de chemare luminoasă…

Lira își îngustă ochii.

Pentru prima dată, zâmbetul ei dispăruse.

— Interesant, murmură ea.

— Foarte interesant.

Bubu se umfla deja puțin de mândrie.

Da.

Poate că fusese speriat.

Poate că fusese scandalizat.

Poate că încă nu înțelegea nimic.

Dar aparent…

era magic.

Și asta îi plăcea teribil.

Adevărul pe jumătate

Lira sări ușor de pe balustradă și ateriză elegant pe pod.

Nu mai părea doar o hoață jucăușă.

Acum era serioasă.

— Dacă Bubu poate face asta, spuse ea încet,

atunci nu mai aveți timp deloc.

Phoenix își încordă ușor umerii.

— Cine a luat Steaua? întrebă Lira.

Scai-Moț înghiți.

— Nu știm sigur.

Lira îl privi direct pe Phoenix.

— Eu știu.

Vântul se opri.

Până și podul tăcu.

— A luat-o Corbul de Obsidian, spuse ea.

— Și nu e singur.

Bubu simți un fior rece.

— Cetatea nu mai e doar o cetate, continuă Lira.

— A devenit o capcană. Umbrele s-au trezit.

Phoenix făcu încă un pas spre ea.

— De ce ne ajuți?

Lira zâmbi trist, doar pentru o clipă.

— Pentru că dacă el se ridică din nou…

niciun tărâm nu mai rămâne întreg.

Bubu clipi.

Apoi se uită când la unul, când la altul.

— Mrr?

Da.

Clar.

Toată lumea din locul ăsta știa mai multe decât el.

Și începea să-l enerveze.

Atacul din apă

Din râu se auzi brusc un plescăit violent.

Apoi încă unul.

Apoi zeci.

Apa neagră începu să fiarbă, iar de sub pod se ridicară siluete lungi, lucioase, cu ochi albi și dinți subțiri.

Peștii.

Paznicii apei.

Și nu păreau deloc în dispoziție de conversație.

— Ah, perfect, murmură Lira.

— Acum chiar trebuie să fugim.

Unul dintre pești sări atât de sus încât aproape îl atinse pe Bubu de coadă.

— MIAAAAU!

Bubu țâșni înainte cu o viteză care sfida toate legile leneviei sale obișnuite.

Phoenix alergă alături de el, iar în jurul lăbuțelor lui începură să apară scântei roșu-aurii.

Lira gonea pe marginea podului, iar Scai-Moț țipa instrucțiuni absolut inutile:

— MAI REPEDE! NU VĂ LĂSAȚI MÂNCAȚI! EVITAȚI DINȚII!

— Excelent sfat! strigă Lira peste umăr.

Podul începu să vibreze.

Din spate, apa se ridica în valuri negre.

Iar chiar când păreau să ajungă la capăt…

…una dintre scânduri se rupse sub Bubu.

— MIAU!

Lăbuțele lui alunecară.

Corpul i se dezechilibră.

Și pentru o fracțiune de secundă, văzu doar apa neagră și dinții care se apropiau.

Dar înainte să cadă—

FWOOSH.

O flacără roșu-aurie izbucni în aer.

Phoenix.

Ochii lui străluceau acum ca două jaruri vii.

Din jurul lui se ridică o arcadă de foc viu, care nu ardea podul, ci doar lumina noaptea cu o putere veche, aproape regală.

Flacăra se încolăci în jurul lui Bubu și-l trase înapoi pe pod.

Bubu ateriză gâfâind, cu ochii uriași.

Phoenix stătea în fața lui.

Protector.

Aprins.

Magnific.

Și, pentru prima dată, cu adevărat imposibil de confundat cu o pisică obișnuită.