Aventurile lui Bubu și Phoenix

 Episodul 3: Cetatea Umbrelor și camera care îți arată frica

Cei patru urcau în tăcere dealul spre cetatea de cristal întunecat.

Pământul nu mai era moale ca în pădure.

Aici era rece, tare și cenușiu, ca și cum locul uitase de mult ce înseamnă să fie viu.

Bubu mergea lipit de Phoenix.

Nu foarte lipit.

Doar suficient cât să poată pretinde, dacă era întrebat, că el mergea așa strategic, nu de frică.

În fața lor, cetatea se ridica imensă și ciudat de tăcută.

Turnurile ei negre sclipeau în lumina celor două luni, iar geamurile înalte păreau niște ochi goi.

Lira mergea puțin mai în spate, neobișnuit de tăcută.

Domnul Scai-Moț își consulta busola din stea la fiecare trei pași, deși părea din ce în ce mai neliniștit.

— Nu-mi place, murmură el.

— Busola ar trebui să indice spre Steaua Somnului… dar parcă… ezită.

Phoenix ridică privirea spre poarta principală.

Două uși uriașe de cristal negru se aflau în fața lor.

Pe ele era sculptată o pasăre cu aripile desfăcute — un corb uriaș, cu gheare lungi și cioc ascuțit.

Bubu înghiți în sec.

— Mrrp…

Phoenix făcu un pas înainte.

Și exact atunci, poarta se deschise singură.

Lent.

Fără zgomot.

Ca și cum îi aștepta.

Holul fără ecou

Înăuntru, cetatea era și mai stranie.

Pereții erau dintr-un cristal atât de închis la culoare încât părea că absoarbe lumina.

Podeaua era perfect lucioasă, ca o oglindă neagră.

Și cel mai ciudat dintre toate?

Nu exista ecou.

Pașii lor nu se auzeau deloc.

Nici lăbuțele lui Bubu.

Nici mersul elegant al lui Phoenix.

Nici tropăitul grăbit al lui Scai-Moț.

Totul era… prea liniștit.

Bubu se uită în jur și își lipi urechile de cap.

— Miau…

(„Nu. Deloc. Nu-mi place. Vreau să mă plâng cu sunet, mulțumesc.”)

Pe pereți, din loc în loc, ardeau flăcări negre în sfeșnice lungi de metal.

Nu luminau cu adevărat.

Doar făceau umbrele să pară mai vii.

— Rămâneți aproape, spuse Phoenix.

Vocea lui, chiar și joasă, părea diferită aici.

Mai adâncă.

Mai veche.

Bubu îl privi scurt.

Da.

Locul ăsta avea legătură cu el.

Se simțea.

Lira observă și ea, dar nu spuse nimic.

Trei coridoare și o alegere greșită

Holul principal se termina într-o sală rotundă, din care porneau trei coridoare.

Unul era acoperit cu oglinzi întunecate.

Unul părea plin de ceață argintie.

Iar al treilea era complet gol, negru și liniștit.

Domnul Scai-Moț ridică busola.

Acul începu să se învârtă nebunește.

— Ah. Minunat, murmură el.

— Suntem oficial pierduți într-o structură malefică și simbolică.

Lira își dădu ochii peste cap.

— Eu zic să evităm oglinzile. Oglinzile nu aduc niciodată nimic bun.

Bubu aprobă imediat.

— Mrrr!

Phoenix însă rămase nemișcat.

Privea coridorul negru.

Ca și cum ar fi auzit ceva.

Ca și cum cineva l-ar fi chemat.

Bubu observă.

Și exact atunci, din adâncul coridorului întunecat, se auzi o voce joasă, aproape șoptită.

— Păzitorule…

Phoenix încremeni.

Lira ridică brusc capul.

Scai-Moț își scăpă busola.

Bubu se lipi instant de piciorul lui Phoenix.

— MIAU?

Vocea reveni.

— Vino singur… dacă vrei adevărul.

Lira făcu un pas înainte.

— Nu asculta.

Phoenix nu se mișcă.

Dar Bubu simți cum, pentru o clipă, aerul din jurul lui se încălzea ușor.

Focul din el răspundea.

Și asta era rău.

Foarte rău.

— Mergem împreună, spuse Bubu hotărât, deși îi tremura puțin mustața.

Phoenix se uită la el.

Pentru o secundă, expresia lui se înmuie.

Apoi dădu din cap.

Și porniră toți patru pe coridorul negru.

Camera care îți arată frica

Coridorul se termina într-o ușă joasă, din lemn închis, cu un singur simbol gravat pe ea:

un ochi închis.

Lira se opri imediat.

— Nu.

Scai-Moț făcu un pas înapoi.

— O, nu.

Bubu clipi.

— Mrr?

Phoenix atinse ușa cu lăbuța.

— Ce este?

Lira răspunse cu voce joasă:

— Camera Fricilor.

Bubu se opri complet.

Nu.

Nu.

Absolut nu.

Phoenix se uită spre el.

Bubu își ridică bărbia.

— Miau.

(„Bine. Intru. Dar protestez oficial.”)

Ușa se deschise singură.

Înăuntru nu era o cameră normală.

Era… un spațiu fără margini.

Ca și cum ar fi intrat într-un vis rece.

Pereții dispăruseră.

Podeaua părea ceață solidă.

Iar deasupra lor nu era tavan, ci un cer întunecat în care pluteau fragmente de amintiri ca niște bucăți de sticlă.

O voce invizibilă răsună în aer:

— Fiecare va vedea ce ascunde cel mai adânc.

Bubu îngheță.

Phoenix își încordă ușor lăbuțele.

Lira își lăsă urechile puțin în spate.

Scai-Moț făcu singurul lucru logic posibil:

— Cred că voi leșina foarte demn.

Și atunci…

camera începu.

Frica lui Bubu

La început, Bubu nu văzu nimic.

Doar întuneric.

Apoi, încet, întunericul se transformă.

În living.

Acasă.

Canapeaua era la locul ei.

Pătura lor era acolo.

Bolul cu mâncare era acolo.

Totul părea perfect.

Bubu făcu un pas înainte.

— Mrr?

Dar era ceva în neregulă.

Prea liniște.

Prea gol.

Se uită spre locul unde Phoenix dormea de obicei.

Gol.

Se uită spre hol.

Gol.

Se uită spre ușă.

Închisă.

Fără mirosuri.

Fără pași.

Fără voce.

Fără nimeni.

Doar el.

Singur.

Lumea lui întreagă… fără ceilalți.

Bubu încremeni.

— …miau?

Vocea invizibilă șopti în jurul lui:

— Asta ți-e frică.

Nu întunericul.

Nu monștrii.

Ci să rămâi singur.

Bubu simți cum i se strânge pieptul.

Nu voia să audă asta.

Nu voia să recunoască.

Dar era adevărat.

Toată gălăgia lui.

Toate protestele lui dramatice.

Toată pofta lui de confort.

Toate ascundeau același lucru.

Frica de a pierde casa.

Siguranța.

Pe cei ai lui.

Și chiar când imaginea devenea prea grea—

o flacără caldă îi atinse umărul.

Phoenix.

Vocea lui veni clară prin întuneric:

— Bubu. Uită-te la mine.

Bubu ridică ochii.

Și iluzia se sparse ca o oglindă.

Frica lui Phoenix

Dar camera nu terminase.

Acum era rândul lui Phoenix.

Aerul din jurul lui se întunecă brusc.

În jurul lor apăru o sală mare, veche, plină de stâlpi de piatră și focuri roșii.

În centru se afla un cerc uriaș de simboluri aprinse.

Iar în mijlocul cercului…

un Phoenix mai tânăr.

Mai mic.

Singur.

În jurul lui stăteau siluete acoperite în mantii negre.

Fără chip.

Fără ochi.

Doar umbre.

Și toate spuneau același lucru, pe un ton rece:

— Focul tău va distruge.

— Tot ce atingi va arde.

— Nu protejezi. Condamni.

Bubu simți cum i se ridică blana.

Phoenix încremeni.

Ochii lui se întunecară puțin.

— Nu, șopti Lira.

Bubu se întoarse spre ea.

Ea privea scena cu o durere reală.

Ca și cum o mai văzuse.

Ca și cum știa exact ce înseamnă.

Scai-Moț murmură:

— Asta nu e doar frică.

Asta e… o rană veche.

Phoenix făcu un pas spre imaginea trecutului său.

Umbrele din jurul cercului ridicară brațele.

Focul începu să crească.

Bubu simți panica urcând.

Pentru că în camera asta, frica nu era doar o imagine.

Putea deveni reală.

— Phoenix! strigă el.

Și exact atunci, fără să gândească, Bubu făcu din nou ce făcuse pe pod.

Își ridică lăbuța.

— MRRR!

Din pieptul lui izbucni o lumină aurie, caldă, vie, mai puternică decât înainte.

Nu era foc.

Nu era atac.

Era… chemare.

O lumină care găsea.

O lumină care aducea înapoi.

Aurul se încolăci prin aer și atinse imaginea lui Phoenix.

Iar iluzia tremură.

Umbrele țipară.

Cercul se sparse.

Și trecutul dispăru.

Ce ascunde Lira

Liniștea căzu din nou.

Dar camera nu terminase cu ei.

Acum, în fața tuturor, apăru o a treia imagine.

Lira.

Mai tânără.

În ploaie.

Stând în fața aceleiași cetăți.

Iar lângă ea…

Phoenix.

Nu ca acum.

Ci dinainte.

Cei doi stăteau unul lângă altul, privind spre cerul roșu.

Bubu clipi.

Scai-Moț își puse lăbuțele la gură.

Phoenix se încordă.

Lira închise ochii.

— Ah, perfect, șopti ea.

— Exact asta voiam. Trauma mea proiectată public.

Bubu se uită când la ea, când la Phoenix.

— Miau?!

Da.

Absolut.

Asta schimba lucrurile.

Imaginea îi arăta clar:

Lira și Phoenix se cunoșteau dinainte.

Și nu puțin.

Deloc puțin.

Lira deschise încet ochii.

— Eu… am fost aici când totul s-a rupt, spuse ea în cele din urmă.

Phoenix nu zise nimic.

Dar în ochii lui apăru o durere pe care Bubu nu o mai văzuse până atunci.

— Și n-ai spus nimic? întrebă Bubu, mai încet.

Lira își coborî privirea.

— Pentru că dacă spuneam tot adevărul…

nu m-ați fi lăsat să vin cu voi.

Camera începu să vibreze.

Podeaua de ceață se cutremură.

Vocea invizibilă reveni, mai ascuțită acum:

— Ați văzut destul.

Acum rămâneți.Din jurul lor, ceața se ridică și începu să se transforme în siluete.

Umbre lungi.

Cu gheare.

Cu ochi goi.

Cu forme de păsări și fiare și ceva mult mai vechi decât ele.

Camera Fricilor nu voia doar să-i sperie.

Voia să-i țină.

Bubu se lipi instant de Phoenix.

Phoenix se așeză în fața lui, cu focul începând deja să-i curgă printre lăbuțe.

Lira își dezveli colții.

Scai-Moț își strânse vesta cu o demnitate foarte fragilă.

Și din tavanul de întuneric coborî o voce rece, batjocoritoare, puternică:

— Bun venit înăuntru.

Eu sunt Corbul de Obsidian.

Și acum… vă cunosc fricile.

Ochii roșii ai unei păsări uriașe se aprinseră în beznă.

Direct deasupra lor.